Timp de trei decenii, Irlanda de Nord a fost împiedicată de o eră întunecată de violență și de ideologii naționaliste conflictuale. Epoca conflictului este denumită acum "Troubles", care a dus la divizarea țării de-a lungul liniilor sectare și la perpetuarea violenței.
Fundal istoric
Problemele din Irlanda de Nord, care au devenit mai rău ca niciodată după 1968, fuseseră fabricate de mai mulți ani înainte. Sindicaliștii, care erau în cea mai mare parte protestanți, au fost forța dominantă în parlament și au susținut să rămână în Marea Britanie. Naționiștii și republicanii, pe de altă parte, în principal catolicii, au dorit o unificare cu Irlanda de Sud pentru a forma Republica Irlanda. Irlanda de Nord a fost creată în 1920, iar unioniștii și-au început eforturile de a întări dominația lor politică și socială în regiune. Înainte de tulburări, tensiunile dintre cele două facțiuni fuseseră răspândite în Irlanda de Nord. Tensiunile erau în primul rând teritoriale, deși au avut o dimensiune religioasă. Naționaliștii și republicanii au fost supuși discriminării și oprimării în cadrul unioniștilor, ceea ce a dus la nemulțumirea lor.
Escaladarea tensiunilor în 1960 și 1970
Violența a început în Londraderry în octombrie 5th, 1968, când naționaliștii au ieșit în stradă pentru a cere încetarea practicilor de discriminare și opresiune de zeci de ani. Au izbucnit revolte care s-au transformat repede în sângeroase după ce au fost interceptate de Loialists. O serie de violențe și conflicte au lovit Irlanda de Nord, în ciuda intervențiilor guvernelor succesive din Marea Britanie. În 1969, Armata Republicană provizorie irlandeză (PIRA) a fost formată din oficiu (IRA). PIRA a urmărit agresiv căutarea unificării Irlandei și retragerea ulterioară a Regatului Unit din regiune. PIRA a fost determinată să folosească violența pentru a-și atinge obiectivele, mai ales când discuțiile cu Regatul Unit s-au dovedit a fi nereușite.
Fracțiunile majore de război au fost PIRA și Armata Națională de Eliberare Irlandeză (INLA) împotriva forțelor britanice și a grupurilor paramilitare loialiste, printre care Ulster Volunteer Force și Ulster Defense Association. Sustinătorii unioniștilor și naționaliștilor au purtat de asemenea război unul împotriva celuilalt, prin acțiuni teroriste, cum ar fi bombardarea, împușcăturile, revoltele și arderea caselor. Violența între facțiuni aflate în conflict a crescut în special în 1972, când forțele britanice au declanșat foc asupra marilor protestatari într-o zi care a fost menționată ca "Duminica sângeroasă".
Accidente și diviziuni
Războiul de zeci de ani a provocat moartea a peste 3,500, dintre care majoritatea erau civili, iar aproximativ o mie de oameni au fost mutilați fizic. În timpul conflictului, Irlanda de Nord a fost separată de-a lungul liniilor loialiste și naționaliste. Cartierele au fost împărțite, în special prin utilizarea sârmei ghimpate și a zidurilor pentru marcarea teritoriilor. Forțele armate loiale și naționaliști și-au protejat comunitățile individuale. Libertatea de mișcare a cetățenilor din Irlanda de Nord a fost extrem de redusă.
Drumul spre pace
Odată cu războaiele, britanicii au încercat să aducă pace în Irlanda de Nord prin suspendarea Parlamentului și a guvernului controlat de Uniune. Obiectivul Regatului Unit a fost acela de a facilita înființarea unui guvern unitar care să reprezinte atât interesele unioniștilor, cât și naționaliștilor. Acordurile de pace au început cu acordul Sunningdale, semnat în 1973. O nouă administrație a preluat Irlanda de Nord în 1974, unde catolicii și protestanții împărțeau puteri executive. Guvernul a fost totuși slăbit de rezistență, de la protestanți care se opuneau împărtășirii puterii. Acești loialisti care împărtășesc puterea de împărțire a puterii ar da mai târziu noi conflicte printr-o grevă a muncitorilor și ar necesita o conducere directă din Marea Britanie.
Marea Britanie ar încerca să pună capăt conflictelor prin diverse inițiative de pace, dar nici unul nu sa dovedit de succes. Sprijinul pentru armata republicană irlandeză (IRA) a crescut în timpul grevelor de foame ale prizonierilor republicani, pionierat de Bobby Sands în 1981. Eforturile au provocat proteste ale naționaliștilor care au condus la războaiele care au continuat prin 1980. IRA a continuat cu căutările sale agresive pentru retragerea britanică, restructurarea în grupuri armate mici, care au fost mai greu de pătruns. IRA a orchestrat o încercare de asasinat pe Margaret Thatcher din Brighton în 1984. Fracțiunea a importat arme din Libia și a efectuat atacuri teroriste, cum ar fi bombardamente și împușcături.
Un nou răsărit
Câteva focuri de armă și discuții între facțiunile războinice au condus la acordul de la Vineri (Belfast) din 1998. Acordul a restabilit autonomia în Irlanda de Nord. Acordul stipula că statutul constituțional al Irlandei de Nord ar fi determinat de cetățenii Irlandei de Nord care ar dobândi cetățenia irlandeză și britanică. Unificarea Irlandei de Nord cu sudul va fi decisă prin referendumuri în ambele regiuni în același timp. Puterea în noul guvern ar fi distribuită uniform între unioniști și naționaliști. Oamenii din Irlanda de Nord au votat pentru aprobarea referendumului și a fost înființat un guvern de coaliție. Câteva conflicte după acord au slăbit guvernul unitar. Între 2002 și 2007, regula directă din Regatul Unit a fost restabilită.
O eră pașnică
Un guvern de coaliție a fost format în 2007 între Martin Guinness al Partidului Sinn Fein, care era o secție politică în IRA, și reverendul Ian Paisley, liderul Partidului Unian Democrat (DUP). Guvernul a fost considerat un pas important pentru asigurarea păcii într-o regiune împărțită de războaiele lungi ale deceniului. Tensiunile din Irlanda de Nord nu au dispărut. Catolicii și protestanții continuă să fie subțiți, deși nu a existat o manifestare violentă a existenței excesive.
