Care este discontinuitatea lui Mohorovicic?
Discontinuitatea lui Mohorovicic (Moho) este granița situată între crustă și mantaua pământului pe care undele seismice își schimbă viteza. Această limită este situată la aproximativ 24 mile sub suprafața pământului și 6 mile sub podeaua oceanică, o distanță care variază de la un loc la altul. Discontinuitatea a fost numită după seismologul și geofizicianul croat Andrija Mohorovicic, care a pionierat descoperirea sa în 1909 și a explicat comportamentul și originea cutremurelor. Termenul discontinuitate este folosit de geologi pentru a se referi la suprafața prin care forțele seismice își schimbă viteza. La Moho, undele seismice se accelerează.
Descoperire
După ani de observație, Andrija Mohorovicic a descoperit că viteza undelor seismice depinde în mod direct de densitatea materialului pe care valurile îl străbat. El a explicat că, cu cât este mai densă compoziția și structura pământului, cu atât viteza valurilor este mai rapidă. El a numit compozițiile cu densitate mai joasă ca "Crusta Pământului" și compoziția cu densitate mai mare ca "Mantolul Pământului". Observațiile au demonstrat că citirile seismogramei din tremurul pământului superficial au avut seturi duble de unde P și valuri S, una într-o cale directă aproape de suprafața pământului, iar celălalt a fost deviat de un mediu de mare viteză care a fost atunci necunoscut. Cercetările lui Mohorovicic au arătat că crusta oceanică basaltică și crusta continentală de granit se află sub materiale cu o densitate apropiată de cea a pietrei peridotite. Cele mai groase zone ale pământului se află sub lanțuri muntoase, în timp ce cele mai subțiri se află sub podeaua cea mai adâncă a oceanului.
Explorare
Ajungerea la Moho este un obiectiv important și strategic pentru oamenii de știință și exploratori. Nu a fost nici o explorare de foraj a Mohorovicicului, prin crustele oceanice sau continentale, pentru a studia stiintific compozitia si caracteristicile sale. În câteva locuri de pe Pământ, rocile și materialele de graniță ale crustății și mantalei au fost expuse la suprafață prin forțe tectonice, deși unele sunt vechi de milioane de ani. Au fost luate în considerare diferite strategii care ajută la atingerea discontinuității. O astfel de strategie se bazează pe capotul cu radionuclizi topit în roci, cu vârf de tungsten greu, care este propulsat în jos spre Moho pentru a explora și colecta materiale. În cadrul 1950, US National Science Foundation a făcut o încercare nereușită de a ajunge la discontinuitatea Moho prin podeaua oceanică într-un proiect numit "Project Mohole." Oamenii de știință de la Institutul Kola au făcut o încercare de a forța cea mai profundă gaură din lume, dar au abandonat proiectați ușor la picioarele 40,000 din 1989. Guvernul japonez testează nava de foraj Chikyu Hakken (Earth Discovery), care ar trebui să facă o înjunghiere la obiectivul evaziv de a ajunge la Moho. Un proiect similar este în curs de desfășurare în Sri Lanka.
Caracteristicile lui Moho
Stratul de discontinuitate al lui Mohorovicic marchează sfârșitul crustei pământului și se estimează că este cuprins între 1 și 4 kilometri grosime în funcție de crusta oceanică sau continentală. Se află sub sistemul de rocă de bazalt și deasupra sistemelor de roci dunite. În cazul discontinuității Moho, undele seismice își schimbă brusc viteza de la 4 mile pe secundă la kilometri 4.5 pe secundă în partea inferioară a crustei, între 4.8 mile și 5.4 mile pe secundă în partea superioară a mantalei. Această creștere a vitezei cu adâncimea este cunoscută sub numele de Legea lui Mohorovic. Temperaturile cresc pe masura ce intram mai adanc in manta din crusta.
Deducție
Descoperirea lui Mohorovicic explică faptul că pământul este eterogen prin faptul că trebuie să existe o limită la o anumită adâncime, care separă materia de diferite densități, presiune, temperatură și proprietăți elastice. Între aceste limite, valurile circulă cu viteze diferite. Moho se situează în principal în litosfera pământului și în unele locuri în limitele astenosferei.
