Ce este industria pescuitului?
Industria pescuitului este orice activitate care implică capturarea, prelucrarea și vânzarea peștelui și a fructelor de mare atât în scopuri recreative, cât și comerciale. În întreaga lume, mai mult de 500 milioane de oameni depind de industria pescuitului pentru supraviețuire. Industria comercială este responsabilă pentru capturarea a milioane de tone 93.3 de pești sălbatici și pentru cultivarea anuală a câte un milion de tone de pește de crescătorie 48.1. În ceea ce privește cantitatea de pește individual, această greutate se estimează a fi undeva între .97 și 2.7 trilioane. Datorită implicării sale directe în habitatele marine, industria pescuitului are un impact semnificativ asupra mediului. Acest articol analizează mai atent modul în care industria pescuitului afectează mediul global.
Impactul asupra mediului al industriei de pescuit
Industria pescuitului afectează o serie de probleme de conservare marină, printre care: populațiile de pești, poluarea apei și degradarea habitatelor. Unii cercetători au susținut că dimensiunea industriei de pescuit trebuie redusă în mod semnificativ pentru a menține mediile marine sănătoase în întreaga lume. Această idee este în conflict direct cu persoanele care se bazează pe pescuit ca sursă primară de venit. Cercetarea a indicat însă că, dacă industria pescuitului continuă așa cum este, fructele de mare prinse în sălbăticie vor fi inexistente până în anul 2048.
Tehnici de pescuit dăunătoare
Nu numai că industria pescuitului elimină din mediul lor natural un număr nedurabil de pești reproduși pe cale reproductivă, dar, de asemenea, dăunează direct acestor habitate marine. Cantitatea de degradare cauzată de industria pescuitului depinde de tehnica specifică utilizată pentru a prinde pește și alte fructe de mare.
Una dintre cele mai dăunătoare tehnici este traulul de fund, în care pescarii trag o plasă de-a lungul fundului oceanului. Această practică este, de asemenea, cunoscută sub numele de tragere. Traulele de fund traversează fundul fundului mării, agitând cantități semnificative de sedimente și dăunând speciilor de corali Lophelia pertusa. Acest coral este o componentă vitală a ecosistemelor sănătoase ale oceanului, deoarece oferă adăpost unui număr de specii adânci de mare. Sedimentul care este adus din fundul oceanului poate fi purtat de curenți, ajungând în zone ale oceanului situate la kilometri distanță. O suprapundere a sedimentelor creează ape murdare, blocând lumina soarelui de la atingerea plantelor subacvatice și crearea zonelor moarte de deficit de oxigen. În plus, mulți dintre poluanții organici care s-au stabilit în sediment sunt agitați și reintrodinați în lanțul alimentar, începând cu plancton și trecând la om. ONU a estimat că până la 95% din daunele globale ale oceanului este un rezultat direct al traulei de fund. Adunarea Generală a ONU a recomandat interzicerea acestei practici.
Exploatarea peștelui și pescuitul cu cianuri reprezintă alte două practici care dăunează habitatelor marine. În pescuitul în explozii, pescarul utilizează explozivi pentru a ucide cantități mari de pește. Explozivii fac mai mult decât să ucidă peștii și, de asemenea, provoacă distrugerea habitatelor care stau la baza, cum ar fi recifele de corali. Pescuitul cu cianuri este o practică similară, dar utilizează cianura pentru a ucide cantități mari de pește. Pescarii aruncă această otravă pe recifele de corali, apoi colectează peștele de cascadorie și le pune în apă dulce timp de aproximativ două săptămâni. Se crede că apa proaspătă curăță peștele de orice cianură rămasă. În multe locuri, aceste practici sunt ilegale, dar continuă să fie folosite.
Consecințele pescuitului excesiv
Pentru a răspunde cererii tot mai mari de pește și fructe de mare, industria pescuitului a pescuit excesiv în zone din ce în ce mai mari ale oceanelor. Pescuitul excesiv apare atunci când populațiile de pești sunt reduse la niveluri periculoase scăzute, ceea ce duce la o creștere redusă, epuizarea resurselor și, uneori, la dimensiuni nesustenabile ale populației. Această practică a fost legată de distrugerea mai multor ecosisteme oceanice, precum și de reducerea capturilor pentru multe companii de pescuit. Acest lucru este valabil mai ales în Marea Nordului, în Marea Chinei de Est și în Marea Bănci din Newfoundland. În cadrul 2008, ONU a emis un raport, estimând că echipele de pescuit din întreaga lume pierd o medie combinată de miliarde de dolari pe an, datorită practicilor de gestionare a pescuitului excesiv și a submulțimilor.
O situație suplimentară de pescuit excesiv a fost înregistrată în alte locuri din întreaga lume. De exemplu, populația de hamsii de pe coasta Peru a fost aproape eliminată în 1970. Numărul de pești a fost redus atât de mult încât captura de pescuit a trecut de la 10.2 milioane de tone metrice în 1971 la doar 4 milioane de tone metrice în jurul valorii de 5 ani mai târziu. Corpurile de apă dulce nu sunt scutite de pescuitul excesiv. În timpul 1980-urilor, populația albastră din marile Lacuri din America de Nord a fost pescuită până la dispariție. Un raport publicat de Organizația pentru Alimentație și Agricultură estimează că 70% din populația globală de pește a fost complet epuizată. Având în vedere dependența puternică a oamenilor de pește ca pe o sursă de hrană, pescuitul excesiv reprezintă o amenințare extremă pentru proviziile alimentare globale.
Reducerea impactului asupra mediului al industriei pescuitului
Ca răspuns la pericolele legate de mediu din sectorul pescuitului, mai multe guverne și organizații internaționale din întreaga lume au lucrat împreună pentru a crea și implementa politici și strategii menite să reducă impactul. Aceste politici de gestionare a pescuitului vizează conservarea vieții marine și se bazează pe știința pescuitului. Gestionarea pescuitului urmărește obținerea unei utilizări durabile a resurselor marine și piscicole. Ideea este de a limita acțiunile umane care au ca rezultat populațiile de pescuit supraexploatate și degradarea habitatelor marine. În plus, politicile de gestionare a pescuitului care sunt concepute pentru a maximiza biomasa durabilă și randamentele economice, sporesc numărul de locuri de muncă și cresc valorile exporturilor.
Pentru a atinge obiectivul de conservare marină, aceste noi politici au implementat legi care: definesc limitele de pescuit zilnice pe specii, limitează numărul de zile pe mare, limitează numărul de bărci de pescuit permise într-o zonă, interzic momeală, setarea dimensiunilor minime ale ochiurilor de plasă și restricții privind locurile pe anotimpuri. Eficacitate Studiile au arătat că aceste tipuri de cote și limite împiedică pescuitul excesiv și contribuie la restabilirea ecosistemelor deteriorate anterior la o stare mai sănătoasă.
În plus, unii experți au sugerat că piscicultura ar putea fi o soluție viabilă la problemele cauzate de industria pescuitului sălbatic. Alți cercetători, totuși, au stabilit că piscicultura prezintă noi efecte negative asupra mediului asupra populațiilor de pești sălbatici din jur. Aceste ferme necesită, de asemenea, hrana pentru animale care poate consta din ingrediente provenind din produse pescărești sălbatice.
